On Research & Travel: An Interview with Tudor Balinișteanu

A: Hi, Tudor, I’m so glad we are here now. It’s a great honor that you agreed to do this interview and I’m very curious to hear the answers to the questions I’ve prepared for you.

We met a few years ago and, honestly, I was very happy. I was also happy that we met again recently, after a few years of not seeing each other.

I find your field of activity so interesting and I don’t know much about the results of your research so far. As an introduction, can you please tell us, Tudor, a few words about your research?

Tudor Balinișteanu: My research is carried out in the Neuroaesthetics Laboratory of the University of Suceava. The laboratory was established on my initiative, with the support of several people from the University, from the Dean to the Rector.

We have five projects in the laboratory, which are ongoing. When we have funding for them, we are happy about it. When we don’t have funding, we write funding applications.

I’ll describe these five projects.

The main project is called PoeticA, it comes from Poetic Arts, and it was initiated in 2020, with support from Norway Grants. The project focuses on the aesthetic pleasure derived from the experience of poetry. We research the effect of poetic rhythm on the listener of a poetry recitation—and we hope to do the same focusing on the reader, but we haven’t got that far yet.

At the level of listening to a poetry recitation, we focus on two types of rhythm: regular rhythm and complex, or irregular, rhythm, that is, rhythm with degrees of complexity. And they produce pleasure in two different ways, which are important for how we might extrapolate, from this scientific understanding of rhythm, to a more philosophical or political discussion.

One source of aesthetic pleasure when hearing recited poetry is regular rhythm. Regular rhythm produces pleasure because it is predictable and it’s an automatic pleasure, which comes from the fact that when our brain anticipates a pattern of rhythm, and the pattern actually occurs, our brain is happy. We feel pleasure when the brain predicts a pattern and it actually occurs, because this match, this fit between the prediction of a rhythm pattern, that the brain makes, and the rhythm pattern in the audio signal, that is, in the poetry recitation in our case, is coded by dopamine cells.

Therefore, we feel pleasure when we listen to a regular rhythm: it is a low-intensity, but constant pleasure.

A: I find it so interesting, because I write poetry, but I write intuitively and I couldn’t have expressed what you are telling us. Very interesting. Thank you!

Tudor Balinișteanu: Most poets are not aware of this process, they use rhythm intuitively, as you said. But they can mobilize these two different sources of pleasure, produced by regular rhythm and complex rhythm, in the service of some effects that they want to produce in their audience.

To explain, regular rhythm produces low-intensity pleasure, but it is a constant pleasure. And irregular rhythm produces a pleasure of high intensity, but of shorter duration. The latter comes from the fact that, in humans, the brain tries to resolve the rhythmic complexity of the sound we hear, whether it’s speech, whether it’s poetry, whether it’s music.

When our brain resolves rhythmic complexity, we have an experience that in neuroscience is called the “Aha Experience,” linked to an infusion of pleasure, a spike of pleasure. In any poem that is recited, we’re going to have both types of pleasure, but not at the same time. They’re going to alternate because a poem will have some lines in regular rhythm and some lines in irregular rhythm. And then we’re going to have something like a constant low pleasure, followed by a spike of high intensity pleasure, followed again by constant pleasure, or, if the poet is very skilled, they can combine these sources of pleasure intensity in such a way that a pattern emerges, that has a certain, predictable, regularity. In that case we are talking about a very complex experience of aesthetic pleasure, which comes solely from rhythm, and not from the meaning of the words.

A: I understand perfectly. I started writing poetry in English after I wrote a lot in my diary, and I can’t translate my book from English to Romanian. I simply can’t get the sound right. At the level of the idea, I could convey the idea, of course, but I play with the words and I can’t get the sound, the rhythm, the way it came out in English.

And that’s why I would really like to find someone who masters the Romanian language poetically, so that we can translate the book and have this effect that you are talking about.

Tudor Balinișteanu: Yes, poetry translations are a difficult endeavor because syllables give the rhythm in which poems are composed. Once you translate a word into another language, you lose the syllabic or poetic rhythm the word has in the language of the poem you want to translate…

A: It’s complex. The most translations I’ve done are from Polish to Romanian. I’ve also translated from Romanian to Polish. Of course, I talked to a native Polish friend to look at the translations and… it’s a very complex process.

The translation itself, the act itself, the result is just the tip of the iceberg. You have to have so much knowledge of linguistics, history, culture, everything, to be able to create a bridge between the two cultures and to have a good translation.

Tudor Balinișteanu: Of course. Absolutely. Absolutely and even more so since changing the rhythm affects, at least in our research, the type of pleasure. So if in translation you go from an irregular rhythm in the original, to a regular rhythm in the translation, then you also change the source of pleasure which is in the rhythm.

A: Related to translation, poetry is the most difficult to translate. Dramatic or narrative texts don’t present so many difficulties, honestly. But give me a poem to translate from one language to another and to have it well translated… At some point, there’s always something lost in translation.

That’s why I enjoyed so much learning so many foreign languages. Before I was a writer I was a reader, just like all writers. And I always wanted to go to the original. When I found a good text, a good literary work… the translation is the translation. I went to the original and I wanted to see it. And that’s a big reason why I ended up speaking fluently as many languages as I do. Because I always wanted to go to the original.

Tudor Balinișteanu: I understand. Now, philosophically extrapolating from the type of rhythm—regular or complex—we could even discuss cultural-political concepts.

That’s what we do in our project. We try to link the universality of these neurophysiological phenomena to what happens in society. We are interested in how neurophysiological phenomena are the basis of aesthetic experience, but we are also concerned with how these phenomena have an effect, through aesthetic experience, on the attitude of those who listen or read, on their attitude on the socio-political scene.

We link regular rhythm to nationalism and complex rhythm to cosmopolitanism. Now, there are explanations for why our brain responds to regular rhythm in the way it responds—with a low but constant pleasure; and to complex rhythm—with pleasure of high intensity but short-lived. To begin with, ancestral humans lived in territories full of adversities, such as predatory animals, and later, other, hostile people, but especially the forces of nature constituted this adversity.

And so, being together in a predictable environment, which signals safety, was important for communities of ancestral humans.

A: Tribal consciousness?

Tudor Balinișteanu: Somehow. The idea is that a neural mechanism evolved to make humans enjoy predictability. And the fact that we like a predictable rhythm, a regular rhythm, is an effect of this evolutionary development.

We link this evolutionary development to nationalism because in nationalism, in the modern world, we encounter the same social behavior. People prefer the safety that the group offers, the safety of the group they know, which is predictable, the safety that they perceive as coming from the predictability of events in a familiar environment. And then they don’t leave the “nationalist territory”.

A: I wrote about this too, about this biological code. I wrote an article about rejection, as one of the 5 Soul Wounds. Rejection: How to Deal with it. And I touched this topic a bit: why it’s so painful when we are rejected and excluded from a group, when we are ostracized, because we are biologically coded to be part of a group.

Tudor Balinișteanu: Exactly.

A: Historically speaking, when we were exiled, when we were ostracized, that was like being sentenced to death.

And we still carry that within, although nowadays it’s not necessarily the same situation, in the sense that we do need interdependence, but it’s not the same situation as in the past. I mean, it’s not a death sentence anymore, if you leave a group, you can join another group. More or less.

Tudor Balinișteanu: Yes, let’s hope it stays that way. Perhaps we could say that a regular rhythm, now let’s say not of poetry, but of life, a regular rhythm of life produces a constant pleasure, of low intensity, but constant, signaling safety and certainty, predictability.

As for the brain’s reaction to a complex rhythm… if we consider again ancestral humans, it may have evolved from their need to find new resources, therefore having to leave the safe territory. Let’s say they had exhausted their resources and they needed new resources: food, water, firewood, and so on. They had to venture beyond the boundaries of their safe territory, beyond the hill, so to speak. And when they did that, they encountered challenges.

The challenges likely had a complexity that ancestral humans were not used to. But we evolved to solve this complexity of the challenges that we encounter, and we also evolved to enjoy solving this complexity. If we had not evolved to enjoy solving complexity, we wouldn’t find pleasure in discovering new resources, whether they are material or knowledge resources.

Hence, we might argue that a life with a complex rhythm is the life of one who seeks out challenges, who learns from them, who solves them, who solves their complexity and thus evolves and finds new resources, both for himself and for his social group. If we were to compare a group that stays within its territory and a group that ventures beyond the boundaries of the territory, surely the group that has the greatest chance of survival is the one that ventures to meet complexity.

And then, if we were to extrapolate politically, we could associate the encountering and solving of complexity with cosmopolitanism. Of course, ancestral humans were not cosmopolitan in the same way people from the modern era are, the scale of evolution is very long, and it spans over millions of years. But we may assume that the brain mechanisms that we have now are the same that ancestral humans had, 5000, 10000, 15000, 40000 years ago.

A: Listening to you speaking, I thought very often about Eliade’s “A History of Religious Ideas”.

Before I went to Denmark, I bought the translation of this Work. There are three volumes in Romanian, three little volumes. And then I arrived in Denmark and I went to the Library, and I saw “The Encyclopedia of Religion”, and… it’s monumental. How many volumes and how huge they are. Dear God.

The point is, I thought very often about “A History of Religious Ideas”, about the Romanian translation, when you spoke. Because Eliade went as far as he could and he made a long, long incursion with regard to the ancestral man. Brilliant, absolutely brilliant.

Tudor Balinișteanu: Yes, it’s a fundamental book. And if I remember correctly, I might not remember well, but I think that he explains that ancestral humans internalized rhythm through the observation of the moon. It’s a romantic perspective, appropriate for his time.

The rising and setting of the moon and its phases, and the rising and setting of the sun, have a certain regularity and from there a sacred perception of rhythm would have been engendered. The sacred dimension of rhythm may have developed from the relationship of ancestral men and women with the stars.

A: I was thinking about “The Sacred and The Profane” now.

Tudor Balinișteanu: Yes, of course, I think it’s mentioned there, right at the beginning, this description of the origin of the sacredness of rhythm. Or maybe it is in the “A History of Religious Ideas”.

A: Eliade is fascinating.

Tudor Balinișteanu: But, from a neuroscientific point of view, which has a much more profane, or, rather, prosaic, perspective, rhythmic capacity developed much earlier.

It may have evolved from the need of animals, of all mammals, to be able to concentrate on an action. For example, a wolf engaged in hunting runs in a rhythm, and if other rhythmic stimuli occur within the scope of its attention, the wolf’s brain will filter and eliminate those rhythms, remaining focused on the task that ensures its continued survival. That’s why the wolf—or any other mammal—evolved to remain focused on the regularity of the rhythm of running, for example.

The neural entrainment mechanism, that we are studying in humans, evolved to help maintain focus on a task. When we study the human brain’s response to regular rhythm we focus on neural entrainment, the phenomenon that occurs when populations of neurons begin to oscillate in the same rhythm as that of the stimulus. We can visualize the nature of the stimulus as an oscillation… For example, a poetic rhythm will have an oscillation with a frequency. Populations of neurons in the brain begin to oscillate at the same frequency, or, better said, we can visualize their activity as an oscillation that follows that of the stimulus in synchronization.

This gives the predictability of rhythm. Because populations of neurons are able to synchronize, to “fire” in rhythm with the stimulus, we are able to appreciate, to feel pleasure, when we predict when the next rhythm beat will occur and it does occur when we predicted.

Okay, so this is the most important project, with funding from EEA Norway Grants. We mention it every time, because it’s foundational to our research.

A: Thank you very much! Please tell us briefly about your other projects, I’m curious.

Tudor Balinișteanu: Briefly. In Origins of Dance we look for the origins of rhythmic capacity in a social context, based on the already existing, but not sufficiently investigated, theory that the origins of all perceptions of an aesthetic nature are in the mother-infant dyad. In the dyad, the mother and the infant are almost always positioned face to face and observe each other while moving together in some way.

They improvise. It would be closest to improvisation in dance, how the mother and infant move together. The mother speaks to the child in “motherese”, that is, a sound flow that may not make sense, but has rhythm. And thus, the infant learns how to express him/herself using rhythm. Some mechanisms that underlie the perception of rhythm are innate, therefore genetically programmed. Infants are born with neurons capable of encoding rhythm, but it is the mother who educates this encoding process immediately after birth, especially in the first two to three months, but also later.

For example, infants learn the structure of speech, the prosodic structure of speech, before learning words’ meanings. Interacting with the mother, they first learn when a word begins and ends, if the mother’s speech shapes a question, if it’s an exclamation, if it’s a command. Before learning the meanings of words, infants learn from animated interaction with the mother how chunks of sound, the future meaningful words, fall into the flow of sonority.

Focusing on empathic mother-infant interaction through movement, we propose that the origins of dance are to be found in the synchronization between mother and infant in the primordial dyad. Although “primordial” may sound a bit poetic for neuroscience, we can speak of a primordial dyad from an anthropological perspective.

A: That’s so interesting.

Tudor Balinișteanu: And we take forward his concern with empathy, the empathy between mother and child, into a project in collaboration with the industry, where we ask what would happen if we replaced the mother with an artificial intelligence; and we want to see if artificial intelligence can simulate an empathic attitude, somewhat similar to a mother’s empathy.

A: Are we moving towards complexity?

Tudor Balinișteanu: We are moving towards complexity. Our intention is to create a maximally empathic interface for artificial intelligence, but it is a project that can lead in other directions. We could ask ourselves many years later if we can create empathy in an artificial intelligence, if such a thing is possible.

The fourth project is in the field of medical humanities. This project deals with educating doctors, through art, to become more empathetic with patients. It’s one thing when, for example, a psychiatrist learns from a medical text how a person reacts to a situation, and another thing when s/he evaluates the person through the insight gained from the experience of contemplating painted portraits.

The one that comes to mind is the one with the terrified human face…

A: “The Scream”?

Tudor Balinișteanu: “The Scream”, that’s the one. So, it’s one thing to read a medical text and another to see “The Scream”.

A: Yes, that’s right. I don’t want it, honestly, I don’t want “The Scream” anymore. I want other images.

But I understand perfectly what you’re saying. I do this for myself, for my inner self.

I would really like it, if I were to continue on an academic path, to get certified in Art Therapy, to be able to work with people.

Because personally, I found absolute healing in this process. And I don’t know if there was any other path that would have been more suitable for me than Art.

And not necessarily as therapy. As an Exploration of the Self. As Evolution, since we’ve talked about evolution. It’s superb.

I’m really glad to hear that.

Tudor Balinișteanu: Yes. I think there is a master’s degree in art therapy in Brașov. I’m not sure.

A: I’ll look into it. I haven’t found one here. I had seen something in Spain, but…

Tudor Balinișteanu: I think there are.

A: I’d really like that. And I’m glad to hear about the existence of this project, which would create a bridge between Art and Medicine.

Because, from my point of view, Art is a form of Medicine. For me, it is. I know clearly that if I don’t resolve an issue on the spiritual level, it’ll move to the mental-emotional level, and if I don’t solve it on the mental-emotional level, it ends up becoming physical.

And I think there would be far fewer cases of physical illness in the world if we learned how to solve them on a spiritual level. And for me, the Answer is Art.

Tudor Balinișteanu: Yes. Agreed.

A: So, it’s brilliant to introduce this bridge into the medical system.

Tudor Balinișteanu: In the United States, 60% of the medical schools require future doctors to complete a Medical Humanities course. Including Harvard, which was a pioneer in introducing Medical Humanities courses. In Romania, there are no Medical Humanities courses, but Art Therapy courses exist.

Shall I move on to the next, the last project?

A: Sure, I’m listening.

Tudor Balinișteanu: The last project is an educational project. We assembled a neuroaesthetics textbook, which is addressed to non-specialists. By this we mean those in science who do not have any humanist training, and those in the humanities who do not have any science training.

The textbook is an international collaboration. It is available for free on the internet.

It is called NeuroAesthetics – A Methods-Based Introduction. And we will teach it beginning in the next academic year at the University of Suceava within the master’s degree in “English in the Digital Age”.

The official definition of NeuroAesthetics as a discipline is that neuroaesthetics investigates the neural mechanisms involved in the creation and perception of Art.

Neuroaesthetics can study, through scientific methods, only aesthetic primitives, such as rhythm, symmetry, contrast in a painting, contrast between colors. So it cannot go as deep as introspection. Science is not very introspective, it cannot go as deep as the humanities can go, but together they can go further than each one separately.

That’s how I see the point of NeuroAesthetics. Science and humanistic introspection together can provide a complete understanding of an aesthetic experience.

A: Great! I want to see the book!

Tudor Balinișteanu: It’s available online.

A: I’ll definitely look for it after the interview. For sure. We talked a bit about neuroaesthetics before the interview. That’s why I decided to ask you if you agree to do an interview, because I wanted to know more. I was wondering, what is neuroaesthetics? What do you research, Tudor? Tell me! I’m very happy.

Okay, the next question I’ve prepared is: how does a typical day look like for you?

Tudor Balinișteanu: A typical day for a researcher is full of activities related to the actual research: it can be experiments in the laboratory, which is nice, or it can be writing, data analysis, which means isolation in front of the computer, writing articles.

A large part of the day is allocated to writing applications for funding, especially in Neuroaesthetics and especially in Romania. In Romania, Neuroaesthetics is not so funded, internationally it is.

A good day would mean a bit of data analysis, a third of the day, let’s say. Another third, working in the laboratory with participants, conducting experiments. And the remaining third, working on funding applications. We are talking about a 12-hour workday. Personally, I work like this from Monday to Thursday. I leave the weekend for stress-relief activities.

A: I understand. What made you pursue this way?

Tudor Balinișteanu: I’ll try to be brief, it’s a very long story, actually. At first, I studied English Literature, I was trying to understand the effect of literature on human behavior. That is, if I read something, it makes me behave in a certain way in the world, and, through that behavior, I somehow materialize what I gained from the work of art, from literature, in my case.

Of course, there is a lot of philosophy that says that, yes, that’s exactly what we do, we often materialize behavior scenarios that we take from literary or other types of text. But I have always been interested in exploring how this actually happens—this translation from the literary work into the real world, the objective world, or, well, the world that seems real to us. And that’s how I ended up studying psychology, because by following the process from the moment of perception, through reading or looking at a painting, to discovering that bridge between the fictional world and the real world, you end up in the realm of psychological experiences. And then I came across neuroaesthetics and I thought that must be where the answers are.

Because, yes, neuroaesthetics explores the translation of what we perceive in the reality that surrounds us to the human mind. And the mind influences the perception of reality, and so on, in a loop. It’s a two way traffic, it’s a two-way street and we really transpose those aesthetic-psychological experiences into behavior.

A: It’s fascinating. I was thinking now about one of my first articles, which I wrote when I started writing articles in a disciplined way. I created a discipline for myself.

And one of my first articles is called The Power of Art to Shape Inner Perception and the World. From my point of view, yes, for sure, Art has the power to influence the inner perception of those who participate in the Creative Act, of course the perception of the Artist, through the process of Creation and therefore, the perception of the World.

But it’s a big responsibility. It’s a very big responsibility.

Okay, the next question is related to travel. We are both very passionate about travel. I know you’ve traveled a lot. I also like to travel and I’ve traveled as much as I could so far. Most of all in Europe. I’ve been to the Asian part in Istanbul, but apart from this short foray into another continent, I don’t have any other experiences.

What can you tell us about South America, where you’ve been recently?

Tudor Balinișteanu: Comparing with Romania, we are quite similar. That struck me, we are similar. We are, let’s say, from the Latin population group. We are similar in habits. The way we express our emotions, the way we socialize.

I worked with populations in isolated locations. Researching the origins of dance, we had to collect data in remote locations, because the way of life there, their lifestyle, is closer to what we assume would have been the lifestyle of ancestral humans.

And I worked with the Waorani, a population from the Amazonian rainforest, from Amazonia. They are hunter-gatherers.

There is a story that I found among the Waorani, which I value very much, and it refers to what happens after a person dies. When a person dies, and is buried, two Spirits survive. One lives in the head, so it would be the rational spirit. And the other lives in the heart, it would be the non-rational spirit of emotions. So, every person has these two Spirits inside them. After death, the rational spirit goes with the ancestors.

But the emotional spirit, the spirit of the heart, goes back to the jungle and is transported there by a jaguar. That’s kind of their story. The person who told me the story said that, since they have houses on stilts, they could look into the space under the floor, under the house. The stilts are very high. The person who had died was buried there, beneath the house floor, and they kept hearing noises at night, and they looked through the floorboards and saw a jaguar, that had come exactly to the place where the person was buried, putting its ear on the ground around where head of the dead person would have been. Then the jaguar moved its ear around on the surface of the ground until it found the place where the heart of the corpse buried beneath would have been. Then another jaguar came out of the ground and they went off into the jungle together.

That’s a story I like to tell if someone asks me about South America…

A: I find it so interesting, it’s not the first time I’ve heard of the Jaguar Spirit. In Shamanism. The Jaguar Spirit, we could go into a lot more detail here, but I think it would take a long time. I find it very interesting.

And I think there’s spiritual wisdom in these stories.

Now, I don’t necessarily know what it’s like when the last moment comes. I wrote a poem recently. I started writing poetry in Romanian—only now, at 33, did I start writing in Romanian. Poems came on a conveyor belt. I think I lost a few. If I don’t write them right away, they leave and I don’t know if they’ll come back. It’s a mystery to me.

And one of them is called Memento Mori and it’s about death. Memento Mori. We’re not going to be in this body forever. What happens when we get to that point?

I don’t know if anyone knows—there are some people who died and came back into the body, they all talk about eternal life. Now, how will it be?

I think it’s very important how you live your life and I think it’s very important… So, we have the physical body, we have the mental body, we have the emotional body, we have the etheric body. That’s how it is for me. Existence is on many levels.

Tudor Balinișteanu: It’s the Asian model, right?

A: I don’t know. That’s how it is for me, I don’t know. It came. Don’t ask me where it came from, because I don’t know exactly how to answer you, but at some point, it came like
that. That’s how it is for me.

There are more dimensions. If we become interplanetary, interdimensional, inter-, you know, I think we’re going a bit too far, but the idea is… From my point of view, when we reach the last point, it also matters how we reach the last point with these bodies.

That’s why I want, when I reach the last point, to be at Peace, you know? And that’s why, many times, that means that I have to clean karma. Not necessarily only mine, but also collective karma, because we still have collective karma to clear.

And I really want us to not create more karma that we then have to clean—there is still lots to clean from the past.

And if life gives me stuff, I absolutely have to create resolve before I leave my body, because I want to go in Peace, you know?

Such an interesting story from South America.

The next question I prepared for you, also on this topic, is: what is the greatest treasure you brought from there?

Tudor Balinișteanu: The data that I collected, this would be the prosaic answer. The data that I collected is invaluable, because it was collected in remote locations, that are difficult to reach. Few research teams get there. But I think that, to any question of this kind, I would answer that the wealth of human relationships or the wealth of experiences, but through the lens of human relationships.

What I brought with me: memories… The treasure is composed of memories about various people. I can give you an example of an old woman from a village who looked a lot like any countryside grandmother in Romania or Europe. Let’s say from Eastern Europe, where country life is more traditional. The old Waorani woman was going out to the jungle to gather fruit an vegetables. Women fulfill the role of gatherer, and men that of hunter. And so she was going, seventy years old, every morning, with a machete and a small basket made of palm twigs, to bring fruit from the jungle.

This is an example. A memory, from the treasure that I brought.

A: These moments are priceless, aren’t they?

Tudor Balinișteanu: They are.

A: And I know that you’ve traveled a lot in Europe too, and from the other countries you’ve been to, what would that treasure be?

Tudor Balinișteanu: Of the same kind. The memories that connect you to other people. To the friends you made, the friendships that have remained.

Nothing material. Although I have a spear from the Amazon, which I value a lot. But I value more the memories of the experiences that involved other people. The friendships.

A: I understand perfectly. If you were to convey a message to the young man inside who didn’t know—or maybe on an intuitive level you knew, that you would have such experiences, what would you say to him?

Tudor Balinișteanu: So it’s like I’m talking to a younger version of myself.

A: Yes, let’s say, to yourself from high school.

Tudor Balinișteanu: To myself from high school, I would tell myself not to give up on my dreams. Because I’ve always wanted to travel. In the end, I did it in a professional context.

But, it didn’t seem possible in high school that I would do this. And for a long time, it didn’t seem possible even after high school. But I didn’t give up. I think that’s what I would tell to those who feel discouraged or who think they’ve set an unattainable goal for themselves.

If you persevere, in the end, you will get there…

A: Where there’s a will, there’s a way, right?

Tudor Balinișteanu: Yes, precisely.

A: Thank you, Tudor. I’ll take the last question from Tim Ferriss. Do you know about his work?

Tudor Balinișteanu: No.

A: I really appreciate Tim Ferriss. He’s done lots of interviews, I think he has done more than 800 interviews at the moment. I haven’t listened to all of them, I wish I had all that time. I’d like to. I’d simply absorb them, like this. Give me, Tim, give me.

Okay, I’ll take the last question from Tim Ferriss, with a lot of gratitude for the interviews he has published throughout his career. Conversations with brilliant people, from all the fields of activity on the Planet. And many times, Tim ends his interviews with a question I find really good. I’m curious what would your answer be:

“What would you put on a billboard to send a message to millions of people?”

Tudor Balinișteanu: I would paraphrase a James Joyce quote from his novel “Ulysses”: Love is the word known to all men.

A: Love. Thank you, Tudor. It really has been an honor. I think we’ll continue this conversation, off record. I think we will. For now, for the record, that’s about it. And thank you very, very much.

Tudor Balinișteanu: Thank you!

A: Thank you!

 

---

Despre Cercetare și Călătorie: Un Interviu cu Tudor Balinișteanu

A: Bună, Tudor, mă bucur tare mult că suntem aici acum. Este o mare onoare pentru mine că ai acceptat să facem acest interviu și sunt foarte curioasă să aflu răspunsul la întrebările pe care le-am pregătit pentru tine.

Noi ne-am cunoscut acum câțiva ani și, sincer, m-am bucurat foarte mult. Am fost foarte bucuroasă că ne-am reîntâlnit de curând, după câțiva ani în care nu ne-am văzut.

Mi se pare tare interesant domeniul tău de activitate și nu știu prea multe despre rezultatele cercetărilor tale de până acum. Ca introducere, poți să ne spui, Tudor, te rog, câteva lucruri despre cercetările tale?

Tudor Balinișteanu: Cercetarea mea se desfășoară în Laboratorul de Neuroestetică al Universității din Suceava. Laboratorul a fost înființat la inițiativa mea, cu sprijinul mai multor persoane din Universitate, de la Decan până la Rector.

În laborator avem cinci proiecte, care vor fi ongoing. Când avem finanțare pentru ele, ne bucurăm. Când nu avem finanțare, căutăm.

Voi descrie aceste cinci proiecte.

Proiectul principal se intitulează PoeticA, vine de la Poetic Arts, și a fost inițiat în 2020, cu sprijin din partea Norway Grants. Proiectul se focalizează asupra răspunsului plăcerii estetice derivate din experiența poeziei. Ne ocupăm de efectul ritmului poetic asupra celui care ascultă, poate și a celui care citește, dar n-am intrat până acolo.

La nivelul ascultării unei recitări de poezie, am avea două tipuri de ritm: ritm regulat și ritm complex sau neregulat, cu grade de complexitate. Iar ele produc plăcere în două feluri diferite, care sunt importante pentru felul în care am putea extrapola, din această înțelegere științifică a ritmului, către o discuție mai filozofică sau politică.

O sursă de plăcere este ritmul regulat. Ritmul regulat produce plăcere pentru că este previzibil și este o plăcere automată, care provine din faptul că creierul nostru anticipează un „pattern” de ritm. Simțim plăcere în momentul în care creierul prezice un pattern și el chiar are loc, pentru că acest „match”, această potrivire între predicția unui pattern de ritm pe care o face creierul și pattern-ul de ritm din semnalul audio, adică din recitarea poeziei în cazul nostru, este codată de celulele de dopamină. Prin urmare, simțim plăcere când ascultăm un ritm regulat: este o plăcere de intensitate joasă, dar constantă.

A: Mi se pare așa de interesant, pentru că scriu poezie, dar scriu intuitiv și n-aș fi putut să exprim ceea ce ne zici. Foarte interesant. Mulțumesc mult!

Tudor Balinișteanu: Majoritatea poeților nu conștientizează acest proces, o fac intuitiv, așa cum ai zis. Dar, pot mobiliza aceste două surse de plăcere diferite, produse de ritmul regulat și ritmul complex, în slujba unor efecte pe care doresc să le producă în audiență.

Deci, ritmul regulat este o plăcere de intensitate joasă, dar cu o plăcere constantă. Iar ritmul neregulat produce o plăcere de intensitate mare, dar de durată mai scurtă. Și ea provine din faptul că, la oameni, creierul caută să rezolve complexitatea ritmică a sunetului pe care îl aud, fie că e vorbire, fie că e poezie, fie că e muzică.

Și, rezolvând complexitatea ritmică, au o experiență care în neuroștiință se cheamă „Aha! Experience”, și atunci simt o infuzie de plăcere, un „spike” de plăcere. În orice poezie recitată o să avem ambele tipuri de plăcere, dar nu în același timp. Vor alterna.

Pentru că o poezie va avea unele versuri în ritm regulat și alte versuri în ritm neregulat. Și atunci vom avea ceva de genul plăcere joasă constantă, urmată de un spike de o intensitate mare, urmată din nou de plăcere constantă sau, dacă poetul este un maestru, poate combina aceste vârfuri de intensitate în așa fel încât ele însele să fie într-un pattern, deci să aibă o anumită regularitate. Și atunci, în acel caz, vorbim de o experiență foarte complexă de plăcere estetică, care provine doar din ritm, deci nu din sensul cuvintelor.

A: Înțeleg perfect. Eu am început să scriu poezie în engleză după ce am scris mult în jurnal și nu pot să-mi traduc cartea din engleză în română. Pur și simplu, nu-mi iese sonoritatea. La nivel de idee aș putea să transmit ideea, clar, dar mă joc cu cuvintele și nu-mi iese sonoritatea, ritmul, așa cum a ieșit în engleză.

Și de asta tare mult aș vrea să găsesc pe cineva care stăpânește limba română poetic și să putem să transpunem și să avem acest efect despre care vorbești.

Tudor Balinișteanu: Da, traducerile sunt o dificultate întâmpinată des în umanități pentru că silabele dau ritmul în care sunt alcătuite cuvintele, iar odată ce traduci un cuvânt într-o altă limbă îi pierzi ritmul din limba în care a fost creat…

A: E complex. Eu am făcut mai multe traduceri din polonă în română, cel mai mult. Am făcut și din română în polonă. Bineînțeles că am vorbit cu un polonez nativ care să se uite pe acele traduceri și… e un proces foarte complex.

Traducerea în sine, actul în sine, rezultatul este doar „the tip of the iceberg”, doar vârful iceberg-ului. Trebuie să ai foarte multe cunoștințe de lingvistică, istorie, cultură, tot, ca să poți să creezi o punte între cele două culturi și să ai o traducere bună.

Tudor Balinișteanu: Clar. Absolut. Absolut și cu atât mai mult cu cât schimbarea ritmului afectează, cel puțin în cercetarea noastră, afectează tipul de plăcere. Deci dacă în traducere treci de la un ritm neregulat din original, la un ritm regulat în traducere, atunci schimb și eu sursa de plăcere care este în ritm.

A: Ca traducere, poezia e cel mai greu de tradus, ca formă. Dramaturgia, textele narative nu întâmpină așa de multe dificultăți, sincer, dar dacă îmi dai o poezie de tradus dintr-o limbă în alta și să iasă bine, să iasă bine… La un moment dat, tot pierzi ceva.

De asta mi-a și plăcut așa de mult să învăț așa de multe limbi străine, pentru că înainte să fiu scriitor am fost cititor, la fel ca toți scriitorii.

Și tot timpul îmi plăcea să mă duc la original. Când găseam un text bun, o lucrare bună, o operă bună, traducerea e traducere. Mă duc la original și vreau să văd. Și în mare parte și de asta am ajuns să vorbesc fluent atâtea limbi câte vorbesc. Pentru că tot timpul am vrut să mă duc la original.

Tudor Balinișteanu: Înțeleg. Acum, extrapolând filozofic de la tipul de ritm, deci regulat sau complex, am putea ajunge către concepte chiar politice. Noi asta facem în proiect. Încercăm să legăm universalitatea acestor fenomene neurofiziologice de ceea ce se întâmplă în societate, deci cum stau fenomenele neurofiziologice la baza unei experiențe estetice, dar care are efect în atitudinea celor care ascultă sau citesc, în atitudinea lor pe scena socio-politică.

Noi legăm ritmul regulat de naționalism, ritmul complex de cosmopolitanism. Acum, există explicații de ce reacționăm, de ce creierul nostru este învățat să răspundă la ritmul regulat în felul în care răspunde cu o plăcere joasă, dar constantă, și la ritmul complex cu o plăcere înaltă, dar de scurtă durată, de intensitate mare, dar de scurtă durată. Și anume, că omul ancestral trăia într-un teritoriu, să zicem, plin de adversități, cum ar fi animale prădătoare, alți oameni, mai târziu, dar mai ales forțele naturii constituau această adversitate.

Și atunci, a fi împreună, într-un mediu previzibil, care semnalizează siguranță, era important pentru comunitatea respectivă a oameniilor ancestrali.

A: Conștiința tribală?

Tudor Balinișteanu: Oarecum. S-a născut, de-a lungul evoluției, un mecanism neuronal care să-i facă pe acei oameni să le placă previzibilitatea. Iar faptul că ne place un ritm previzibil, un ritm regulat, este un efect al acestei dezvoltări, pe scara evoluției.

Dar noi legăm asta, să zicem, de naționalism, pentru că în naționalism, chiar și în lumea modernă, întâlnim același comportament social. Oamenii preferă siguranța pe care o oferă grupul, pe care îl cunosc, care este previzibil, și siguranța, mai mult sau mai puțin fondată, care oferă previzibilitatea evenimentelor și a mediului înconjurător. Și atunci nu ies din „teritoriul naționalist”.

A: Am scris și eu despre asta, despre acest cod biologic. Am scris un articol despre respingere, ca una dintre rănile sufletului, Rejection, One of the Five Soul Wounds. Și cred că am atins puțin acest subiect: de ce e atât de dureros atunci când suntem respinși și excluși dintr-un grup, când avem parte de ostracizare, pentru că suntem codați biologic să facem parte dintr-un grup.

Tudor Balinișteanu: Exact.

A: Și în istorie, în momentul în care eram exilați, eram ostracizați, asta era ca și cum am fi fost condamnați la moarte.

Și încă mai purtăm asta, cu toate, că în zilele de astăzi nu mai e neapărat aceeași situație, în sensul în care oricum avem nevoie de interdependență, dar nu mai e aceeași situație ca în trecut. Adică nu mai e o condamnare la moarte, dacă ieși dintr-un grup, știi ce zic, poți să intri în alt grup. Mai mult sau mai puțin.

Tudor Balinișteanu: Da, să sperăm că rămâne așa. Da. Deci, am putea să reținem că un ritm regulat, hai să zicem acum nu al poeziei, ci al vieții, un ritm regulat al vieții produce o plăcere constantă, de joasă intensitate, dar constantă, semnalând siguranță și certitudine, previzibilitate.

În ce privește reacția creierului la un ritm complex… dacă ne întoarcem la omul ancestral, ea ar fi evoluat din nevoia omului de a găsi noi resurse, deci de a ieși din teritoriul respectiv. Să presupunem că au epuizat resursele și au nevoie de noi resurse, mâncare, apă, lemn pentru foc, și așa mai departe. Atunci trebuie să se aventureze dincolo de limitele teritoriului, dincolo de deal, cum se spune, „beyond the hill”. Și când fac asta, vor întâlni provocări.

Provocările vor avea o complexitate cu care omul ancestral nu era obișnuit. Noi însă am evoluat să rezolvăm această complexitate a provocărilor pe care o întâlnim, dar am evoluat și să ne placă să rezolvăm această complexitate, pentru că dacă nu ne-ar plăcea, probabil n-am face față complexității și atunci nu am găsi acele resurse noi. Deci, o viață, să zicem cu un ritm complex, este viața celui care caută provocări, învață din ele, le rezolvă, le rezolvă complexitatea și evoluează, găsește noi resurse atât pentru sine, cât și pentru grupul său social. Dacă am compara un grup care rămâne în teritoriul lui și un grup care se aventurează dincolo de limitele teritoriului, cu siguranță grupul care are cele mai mari șanse de supraviețuire, e cel care merge în întâmpinarea complexității.

Și atunci numim, dacă ar fi să extrapolăm politic, rezolvarea complexității, o asociem cu cosmopolitanism. Sigur, omul acestral nu era cosmopolit, în sensul în care sunt oamenii din epoca modernă. Dar scara evoluției e foarte lungă, de-a lungul a milioane de ani. Deci presupunem totuși că mecanismele creierului pe care le avem acum, le avea și omul ancestral acum 5.000, 10.000, 15.000, 40.000 de ani.

A: M-am gândit foarte des, ascultându-te, la „Istoria Credințelor și Ideilor Religioase” de Eliade.

Înainte să plec în Danemarca, mi-am cumpărat traducerea, sunt trei volume la noi, micuțe. Când am ajuns în Danemarca și m-am dus la bibliotecă, și am văzut și „The Encyclopedia of Religion”, așa e în engleză, și… eu nu știam de această Creație monumentală. Câte volume și cât de mari sunt. Dumnezeule.

Dar m-am gândit foarte, foarte des la „Istoria Credințelor și Ideilor Religioase” , la traducerea în română, când ai vorbit. Pentru că Eliade a mers cât de departe a putut și a făcut o incursiune lungă, lungă. Absolut genială, absolut genială.

Tudor Balinișteanu: Da, e o carte fundamentală. Și dacă mi-amintesc bine, s-ar putea să nu-mi amintesc bine, dar cred că pentru el ritmul în omul ancestral e născut prin observarea lunii. E o perspectivă romantică, potrivită vremii lui.

Deci, apariția lunii sau a soarelui are o anumită regularitate și de acolo s-ar fi născut un fel sacru de percepție, ritmul. Deci, dimensiunea sacră a ritmului ar proveni din relația omului ancestral cu astrele.

A: Mă gândeam acum la „Sacru și profan”.

Tudor Balinișteanu: Da, sigur, cred că acolo apare, chiar la început, descrierea aceasta a originii sacralității ritmului. Sau poate în „Istoria Credințelor și Ideilor Religioase”.

A: E fascinant Eliade.

Tudor Balinișteanu: Dar, din punct de vedere neuroștiințific, care are o dimensiune mult mai profană, să zicem, prozaică, ritmul ar fi apărut mult înainte, ar fi apărut din nevoia animalelor, a tuturor mamiferelor de a putea să se concentreze asupra unei acțiuni. De exemplu, un lup care vânează, aleargă într-un ritm și dacă apar alte ritmuri în atenția lui, va filtra, va elimina acele ritmuri, rămânând concentrat. Așa a evoluat lupul, să zicem, sau orice mamifer, să rămână concentrat pe regularitatea ritmului alergării, de exemplu.

Și atunci a evoluat și mecanismul acesta de antrenare neuronală pe care îl studiem. Când studiem ritmul, reacția creierului uman la ritmul regulat, antrenarea neuronală, asupra fenomenului în care populații de neuroni încep să oscileze în ritmul stimulului. Natura stimulului o putem vizualiza ca o oscilație… De exemplu, un ritm poetic va avea o oscilație cu o frecvență. Atunci populații de neuroni din creier încep să oscileze pe aceeași frecvență, sau, mai bine zis, activitatea lor o putem vizualiza ca pe o oscilație care o urmează pe cea a stimulului în sincronizare.

De aici rezultă predictibilitatea ritmului. Datorită faptului că populațiile de neuroni sunt capabile să se sincronizeze cu stimulul, să declanșeze impulsuri în ritmul stimulului, rezultă și capacitatea noastră de a aprecia, de a simți plăcere când prezicem când va avea loc următorul „beat”, și el chiar are loc atunci când am prezis.

Bun, deci acesta este proiectul cel mai important, cu finanțarea norvegiană de la EEA Norway Grants. O menționăm de fiecare dată, pentru că e fundațională acestei cercetări.

A: Mulțumim frumos! Spune-ne, te rog, pe scurt și despre celelalte proiecte, sunt curioasă.

Tudor Balinișteanu: Foarte pe scurt. Origins of Dance, Originile Dansului, aici căutăm originile capacității ritmice într-un context social, bazându-ne pe teoria deja existentă, dar nu investigată suficient că originile tuturor percepțiilor care ar avea o natură estetică sunt în diada dintre mamă și copil. Diada aceasta e formată din mamă și copil, evident, care stau față în față și se observă unul pe celălalt și fac mișcări.

Improvizează. Ar fi cel mai aproape de improvizația în dans, ceea ce face mama cu copilul. Sigur, mama îi vorbește copilului în „motherese”, adică un flux sonor care poate nu are sens, dar are ritm. Și astfel, copilul învață. Unele mecanisme care stau la baza percepției ritmului sunt înnăscute, deci programate genetic. Pe de altă parte, copilul se naște cu neuroni capabili să codeze ritm, dar mama este cea care educă procesul acesta de codare imediat după naștere, mai ales în primele două-trei luni, dar și ulterior.

Copiii, de exemplu, învață structura frazei, structura prozodică a frazei fără să înțeleagă cuvintele din frază, dar vor ști când începe și se termină un cuvânt, dacă e vorba de o întrebare, dacă e o exclamație, dacă e un ordin. Și, înainte de a învăța sensul cuvintelor, vor ști cum felii sonore, viitoarele cuvinte cu sens, pică în fluxul acesta de sonoritate.

Deci, Originile Dansului ar fi în sincronizarea dintre mamă și copil în diada, am putea să îi spunem, primordială. Ar fi puțin poetic pentru neuroștiință, dar îi putem spune așa, într-o perspectivă antropologică.

A: Foarte interesant.

Tudor Balinișteanu: Și preluăm preocuparea aceasta pentru empatie, empatia dintre mamă și copil, o preluăm într-un proiect în colaborare cu industria, în care înlocuim mama cu inteligența artificială și vrem să vedem dacă inteligența artificială poate simula o atitudine empatică, cât de cât asemănătoare cu a mamei.

A: Mergem spre complexitate?

Tudor Balinișteanu: Mergem spre complexitate. Intenția noastră este să creăm o interfață maximal empatică pentru inteligența artificială, dar e un proiect care poate duce în alte direcții. Ne-am putea întreba peste mulți ani dacă putem crea empatie într-o inteligență artificială, dacă e posibil așa ceva.

Al patrulea proiect e în domeniul umanităților medicale, care se cheamă în engleză, provenind din mediul anglo-saxon, Medical Humanities. Acest proiect se ocupă de educarea medicilor, iarăși în ideea de a deveni mai empatici cu pacienții, o educare prin artă. Una e când învață, de exemplu un medic psihiatru, dintr-un text medical, cum reacționează o persoană la o situație, și alta e când își evaluează pacientul și prin prisma unor portrete, de exemplu. Cel care îmi vine în minte e cel cu fața umană îngrozită…

A: „The Scream”?

Tudor Balinișteanu: „The Scream”, așa. Deci, una e să citești un text medical și alta e să privești „The Scream”.

A: Da, asta așa e. Nu-l vreau, eu nu-l mai vreau. Nu știu, nu mai vreau „The Scream”, vreau alte imagini.

Dar înțeleg perfect ce zici. Eu fac asta pentru mine, pentru interiorul meu. Mi-ar plăcea tare mult, dacă ar fi să merg în continuare pe o cale academică, să-mi iau certificare pentru terapie prin artă, să pot să lucrez cu oameni.

Pentru că personal, eu am găsit vindecare absolută în acest proces. Pentru mine, clar. Și nu știu dacă ar fi fost vreo altă cale mai potrivită pentru mine decât Artă.

Și nu neapărat ca terapie. Ca explorare a Sinelui. Ca evoluție, că tot am vorbit de evoluție. E superb.

Mă bucur tare mult să aud asta.

Tudor Balinișteanu: Da. Există… Cred că există la Brașov un master de terapie prin artă. Nu sunt sigur.

A: Mă voi interesa. La noi n-am găsit. În Spania văzusem ceva, dar…

Tudor Balinișteanu: Sunt, sunt.

A: Mi-ar plăcea tare mult. Și mă bucur să aud că există acest proiect, care să creeze o punte între artă și medicină.

Pentru că, din punctul meu de vedere, arta este o formă de medicină. Pentru mine este. Eu știu clar că dacă nu rezolv la nivel spiritual se transmite la nivel mental-emoțional, dacă nu rezolv la nivel mental-emoțional, ajunge fizic.

Și eu cred că ar fi mult mai puține cazuri de boli fizice în lume dacă am învăța cum să le rezolvăm la nivel spiritual. Și pentru mine, răspunsul este arta.

Tudor Balinișteanu: Da. De acord.

A: Așa că ar fi genial să se introducă în sistemul medical această punte.

Tudor Balinișteanu: În Statele Unite, cam 60% din universitățile de medicină, din școlile de medicină, impun obligatoriu un curs de Medical Humanities pentru viitorii doctori. Inclusiv Harvard, care a fost un pionier în introducerea cursurilor de Medical Humanities. În România nu sunt Medical Humanities, dar terapie prin artă există.

Trec la următorul, la ultimul proiect?

A: Sigur, te ascult.

Tudor Balinișteanu: Ultimul proiect este un proiect educațional. Am creat un manual de neuroestetică, care se adresează nespecialiștilor. Prin asta înțelegem cei din știință care nu au o pregătire umanistă și cei din umanități care nu au o pregătire științifică.

Manualul este o colaborare internațională. Este disponibil gratuit pe internet.

Se cheamă NeuroAesthetics – A Methods-Based Introduction. Și îl vom preda din semestrul viitor la Universitatea din Suceava în cadrul masteratului de „English in the Digital Age”.

Definiția oficială a Neuroesteticii, ca disciplină, este disciplina care investighează mecanismele neuronale implicate în creația și percepția Artei.

Neuroestetica nu poate să studieze, prin metodele științifice, decât primitivile estetice, cum ar fi ritmul, simetria, contrastul într-o pictură, contrastul între culori. Deci nu poate merge atât de departe ca introspecția. Știința nu e foarte introspectivă, nu poate merge atât de departe cum pot merge umanitățile, dar împreună pot merge mai departe decât fiecare separat.

Așa văd rostul Neuroesteticii. Știința și introspecția umanistă împreună pot oferi o imagine completă asupra unui obiect de artă.

A: Super! Clar vreau să văd cartea!

Tudor Balinișteanu: Bine, este online.

A: Sigur o caut după interviu. Sigur, sigur, sigur. Noi am mai vorbit foarte puțin despre neuroestetică înainte de interviu. De aceea am și decis să te întreb dacă ești de acord să facem un interviu, pentru că voiam să știu mai mult. Mă întrebam, ce este neuroestetica? Ce cercetezi, Tudor? Spune-mi! Mă bucur tare mult.

Bun, următoarea întrebare pe care am pregătit-o este: cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Tudor Balinișteanu: O zi obișnuită pentru un cercetător este plină de activități legate de cercetarea propriu-zisă: pot fi experimente în laborator, ceea ce e frumos, sau poate fi redactarea, analiza datelor, ceea ce înseamnă izolarea în fața calculatorului, redactarea de articole.

O mare parte din zi este alocată pentru aplicații la finanțare, mai ales în Neuroestetică și mai ales în România. În România, Neuroestetica nu prea este finanțată, la nivel internațional este.

O zi bună ar însemna puțină analiză de date, o treime din zi, să zicem. O treime, lucrul în laborator cu participanții, realizarea unor experimente. Și o treime, lucrul la aplicații de finanțare. Vorbim de o zi de lucru de 12 ore. Eu personal, de luni până joi, lucrez așa. Weekendul îl las pentru decompensare.

A: Am înțeles. Ce te-a determinat să mergi pe această cale?

Tudor Balinișteanu: Am să încerc să fiu scurt, e o poveste foarte lungă, de fapt. Eu am studiat inițial Literatura Engleză și în această direcție am mers cu cercetarea, încercam să văd ce efect are literatura asupra comportamentului uman. Adică, dacă citesc ceva, mă face să mă comport într-un anumit fel în lume și prin asta să materializez cumva ceea ce am înțeles din opera de artă, din literatură, în cazul meu.

Și, sigur, există multă filozofie care spune că, da, chiar asta facem, materializăm scenarii de comportament care le preluăm din texte literare. Pe mine mă interesa mereu să văd cum exact se produce această translatare din operă în lumea reală, lumea obiectivă, sau, mă rog, lumea care nouă ne pare reală. Și așa am ajuns la psihologie, pentru că mergând pe fir, ca să zic așa, de la momentul percepției, prin citire sau prin privirea unui tablou, mergând pe fir în direcția descoperirii acelei punți între lumea fictivă și lumea reală, am ajuns la trăirile psihologice. Și atunci am dat peste neuroestetică și am zis că acolo trebuie să fie răspunsurile.

Pentru că, da, face exact trecerea dintre ceea ce percepem din realitatea care ne înconjoară către mintea umană. Iar această percepție influențează, după aceea, din nou, mintea umană, în celălalt sens. „It’s a two way traffic”, e o stradă cu două sensuri și transpunem, într-adevăr, acele trăiri „estetico-psihologice” în comportament.

A: E fascinant. M-am gândit acum la unul dintre primele mele articole, pe care l-am scris când am început să scriu articole într-un mod disciplinat, să-i spunem așa. Mi-am creat o disciplină.

Și unul din primele mele articole se numește The Power of Art to Shape Inner Perception and the World. Din punctul meu de vedere, da, clar, Arta are puterea de a influența percepția interioară a celor care participă la Actul Creativ, clar și a Artistului, prin procesul de Creație și prin urmare, percepția Lumii. Dar e o mare responsabilitate. E o foarte mare responsabilitate.

Bun, următoarea întrebare este legată de călătorie. Cred că suntem amândoi foarte pasionați de călătorie. Știu că ai călătorit mult. Și mie îmi place să călătoresc și am călătorit cât de mult am putut până acum. Cel mai mult în Europa. Am fost în partea de Asia în Istanbul, însă în afară de această incursiune scurtă în alt continent, nu am alte experiențe.

Ce ne poți spune despre America de Sud, unde ai fost de curând?

Tudor Balinișteanu: Comparând cu România, suntem destul de asemănători. Asta m-a frapat, suntem asemănători. Suntem, să zicem, din grupul de populație latină. Suntem asemănători ca obiceiuri. Felul în care ne exprimăm emoțiile, felul în care socializăm.

Eu am lucrat cu populații din locații izolate. Cercetând originile dansului, a trebuit să optăm pentru culegere de date în locații izolate, pentru că felul de a trăi al acelor oameni, stilul lor de viață, este mai aproape de ce presupunem că ar fi trăit omul ancestral.

Și am lucrat cu Waoranii, o populație din jungla amazoniană, din Amazonia. Sunt hunter-gatherers, vănători-culegători.

Există o poveste care circulă în tribul Waorani, pe care eu o prețuiesc foarte mult și care se referă la ce se întâmplă după ce o persoană decedează. La moartea unei persoane, persoana este îngropată, dar are două Spirite. Unul care trăiește în cap, deci ar fi spiritul rațional. Și unul care trăiește în inimă, ar fi spiritul nerațional, al emoțiilor. Deci, orice om are aceste două Spirite în el. După moarte, spiritul rațional se duce cu strămoșii, cu strămoșii tribului, ancestralii tribului.

Însă spiritul afectiv, spiritul inimii, se duce înapoi în junglă și este transportat acolo de un jaguar. Cam așa e povestea lor. Persoana care mi-a povestit-o mi-a zis că, așa cum au ei au casele înălțate pe niște piloni și deci ar putea privi prin podea la spațiul de sub podea, sub casă. Pilonii sunt foarte înalți.

Și persoana care murise era îngropată acolo, aproape, cum fac ei și tot auzeau zgomote noaptea și s-au uitat printre scândurile din podea și au văzut un jaguar care a venit exact pe locul unde era înmormântată persoana și a pus urechea cam prin zona capului. S-a mai foit jaguarul până a ajuns în zona inimii și atunci din pământ a ieșit un alt jaguar și au plecat împreună în junglă.

Asta e o poveste pe care îmi place să o spun dacă mă întreabă cineva despre America de Sud…

A: Mi se pare foarte interesant, nu e prima oară când aud de Spiritul Jaguarului. În Șamanism. Spiritul Jaguarului, am putea să intrăm mult mai în detaliu aici, dar cred că ar dura foarte mult. Mi se pare foarte interesant.

Și cred că există destul de multă înțelepciune spirituală în aceste povești.

Acum, nu știu neapărat cum e când vine ultimul moment. Am scris o poezie acum, de curând. Am început să scriu poezie în română — abia acum la 33 de ani, am început să scriu în română. Au venit poezii pe bandă rulantă, cred că am pierdut câteva. Dacă nu le scriu imediat, pleacă și nu știu dacă se mai întorc. E un mister pentru mine.

Și una dintre ele se cheamă Memento Mori și este vorba despre moarte, în sine. Memento Mori. Nu o să fim în acest corp mereu. Ce se întâmplă exact când ajungem în acel punct?

Nu știu dacă știe cineva, sunt unii oameni care au murit și s-au întors în corp, cu toții vorbesc de viața eternă. Acum, cum o fi?

Eu cred că e foarte important și cum îți duci viața și cred că e foarte important și… cum zici tu de acest Spirit… Eu consider că avem, în engleză, we have the physical body, we have the mental body, we have the emotional body, we have the etheric body.

Cam așa vine pentru mine. Existența este pe mai multe planuri.

Tudor Balinișteanu: E modelul asiatic, nu?

A: Nu știu. Așa îi zic, nu știu. A venit. Nu mă întreba de unde, că nu știu să-ți răspund neapărat, dar la un moment dat, așa a venit, nu știu. Cam așa e pentru mine.

Sunt mai multe dimensiuni. Dacă ajungem acum interplanetari, interdimensionali, inter-, știi tu, cred că mergem puțin cam departe, dar ideea e în felul următor. Din punctul meu de vedere, când ajungem în ultimul punct, contează și cum ajungem în ultimul punct cu aceste corpuri.

De asta vreau, când ajung în ultimul punct, să fiu în Pace, știi? Și de asta, de multe ori, înseamnă că trebuie să curăț karmă. Nu neapărat numai a mea, dar și karmă colectivă, că mai avem karmă colectivă de curățat.

Și eu tare mult îmi doresc să nu se mai creeze karmă pe care să trebuiască să o curățăm, oricum avem de curățat din spate.

Și dacă-mi dă viața anumite chestii, eu neapărat trebuie să le rezolv până când mă desprind de trup, pentru că eu vreau să plec în Pace, știi? Ce zic?

Foarte interesantă povestea din America de Sud.

Următoarea întrebare pe care am pregătit-o pentru tine, tot pe acest subiect, este care este cea mai mare comoară cu care te întorci de acolo?

Tudor Balinișteanu: Datele pe care le-am cules, acesta ar fi răspunsul prozaic. Datele pe care le-am cules sunt neprețuite, pentru că au fost cules în locații izolate, unde se ajunge greu. Puține echipe de cercetători ajung. Dar cred că, la orice întrebare de acest fel, aș răspunde că bogăția relațiilor umane sau bogăția experiențelor, dar prin prisma relațiilor umane.

Ce am adus cu mine: amintirile… Comoara este compusă din amintiri despre diverse persoane. Pot să dau un exemplu cu o bătrână dintr-un sat care semăna foarte mult cu orice bunică din România sau Europa, de la țară. Hai să zicem din estul Europei, unde viața la țară e mai tradițională, și care mergea la cules. Femeile au rolul de culegător, iar bărbații au rolul de vânător. Dar ea mergea, la șaptezeci ceva de ani, în fiecare dimineață, cu maceta și o plăsuță făcută din niște nuiele de palmier, să aducă fructe din junglă. Acesta e un exemplu. O amintire, din comoara pe care am adus-o.

A: Sunt de neprețuit aceste momente, așa e?

Tudor Balinișteanu: Așa e.

A: Și știu că ai călătorit destul de mult și în Europa și din celelalte țări în care ai fost, care ar fi?

Tudor Balinișteanu: Tot în aceeași direcție. Sunt amintirile care te leagă de alți oameni. Prietenii făcute, care au rămas.

Nimic material. Deși am o lance din Amazonia, pe care o prețuiesc destul de mult. Dar mai mult prețuiesc amintirile legate de experiențele care au implicat și alți oameni. Prieteniile legate.

A: Înțeleg perfect. Dacă ar fi să îți transmiți un mesaj tânărului din interior care nu știa sau poate știa, poate la nivel intuitiv știai, că vei avea parte de asemenea experiențe, ce i-ai spune?

Tudor Balinișteanu: Deci ca și cum aș vorbi cu o versiune tânără a mea.

A: Da, să spunem, ție din liceu.

Tudor Balinișteanu: Mie din liceu, mi-aș spune să nu renunț la visurile mele. Pentru că eu mi-am dorit să călătoresc dintotdeauna. Până la urmă am făcut-o într-un cadru profesional.

Dar, nu părea posibil în liceu că voi face asta. Și multă vreme nu părea posibil chiar și după liceu. Dar, n-am renunțat și cred că asta aș transmite celor care se simt descurajați sau cărora li pare că și-au ales un scop de neatins.

Dacă insiști, până la urmă, găsești…

A: Where there is a will, there is a way, nu?

Tudor Balinișteanu: Da, exact.

A: Mulțumesc, Tudor. Ultima întrebare o preiau de la Tim Ferriss. Îl știi?

Tudor Balinișteanu: Nu.

A: Îl apreciez foarte mult pe Tim Ferriss. Are foarte multe interviuri, cred că a trecut de 800 de interviuri la momentul de față. Nu le-am ascultat pe toate, îți spun sincer că n-am atât timp. Mi-ar plăcea. Uite, așa, le-aș absorbi. Dă-mi, Tim, dă-mi.

Bun, ultima întrebare o preiau de la Tim Ferriss, cu multă recunoștință pentru interviurile pe care le-a publicat de-a lungul carierei sale. Conversații cu oameni geniali, din toate domenii de activitate de pe Planetă. Și de multe ori, Tim își încheie interviurile cu o întrebare care îmi pare foarte bună. Sunt curioasă care este răspunsul tău.

Traducerea în română ar fi: „Ce ai pune pe un billboard pentru a transmite un mesaj pentru milioane de oameni?”

Tudor Balinișteanu: Aș pune un citat din James Joyce, din romanul „Ulise”. Love is the word known to all men. În traducere, Iubirea este cuvântul cunoscut de toți oamenii.

A: Iubirea. Îți mulțumesc, Tudor. Chiar este o onoare. Sper să continuăm conversația, chiar dacă nu neapărat înregistrată. Eu zic că o continuăm. Momentan, de înregistrat, cam asta a fost. Și îți mulțumesc foarte, foarte mult.

Tudor Balinișteanu: Mulțumesc!

A: Mulțumesc!